magia naturii


Sărbătoarea Crăciunului la români

Sărbătoarea Crăciunului este trăită ca o întoarcere la vechile tradiţii, la dorinţa de a reînvia momentul tainic al naşterii lui Iisus Hristos. Postul, rugăciunea, strădania de a manifesta mai multă iubire, omenie şi înţelegere faţă de ceilalţi, primirea colindatorilor arată că românii, încă din vechime, trăiau acest moment într-un mod profund spiritual.   

Credinţa


Într-o lume în care ne ciocnim clipă de clipă de ostilitate, ignoranţă, suspiciune, rea-voinţă, gregaritate, în care interesele pentru confortul personal şi pentru dobândirea puterii sunt mai presus decât iubirea aproapelui, există o singură soluţie pentru a ne păstra sufletul curat şi pur. Credinţa. Fiecare individ caută prin diferite mijloace să îşi atingă ţelurile şi să îşi împlinească dorinţele. Doar credinţa nezdruncinată este calea pe care cineva poate ajunge la desăvârşire, este mijlocul prin care piedicile pot fi depăşite. Oricare ar fi acestea, dacă ai credinţă reuşita este asigurată.  

La poporul român, credinţa este rădăcina spiritualităţii, a legăturii tainice cu divinitatea. Simplitatea  în gândire, iubirea de Dumnezeu, omenia stau la baza credinţei sănătoase, păstrată încă vie în sufletele multora dintre noi.   

Se ştie în popor că, înainte cu două săptămâni de Crăciun, oamenii se străduiau mai mult decât în restul anului să se înţeleagă şi să trăiască bine cu cei din preajma lor: „Cine caută sfadă, va fi ocărât din această pricină în toată curgerea anului. Cel ce va lovi cu pumnul sau cu palma, va face atâtea buboaie câţi pumni a dat şi atâtea răni câte palme a dat.”  

O altă credinţă a oamenilor este că în Ajunul Crăciunului, orice dorinţă îţi pui ea se va împlini: „Se poate cerca punând într-un pahar mai mare nouă păhăruţe de apă. A doua zi, apa se va măsura cu acelaşi păhăruţ şi dacă se va afla spor în apă, cele puse în gând se vor izbândi.”  

O altă credinţă, cunoscută prin satele româneşti este că „înspre Crăciun, cerurile se deschid, iar minunea asta n-o pot vedea decât cei buni la Dumnezeu: glasuri îngereşti se aud atunci în cer, dar iarăşi numai cei fără de păcate le pot auzi; „cei care vor, stau toată noaptea treji şi păzesc clipa când se deschide cerul. Atunci se aude o toacă de sus, iar cocoşii încep să cânte”. Unii cer sănătate ori bani, căci orişice ar cere cred că vor dobândi.”  

Colindatul


De îndată ce se încheie postul Crăciunului, încep să se audă colinde prin casele oamenilor, fiecare pregătindu-se pentru sfintele sărbători. Cei mai entuziaşti se arată copiii şi tinerii în special, care încep să se adune laolaltă pentru a învăţa colinde sau a-şi reaminti colindele din anii trecuţi. Colindatul este un prilej de voie bună, atât pentru cetele de tineri colindători cât şi pentru cei care vor fi gazde pentru aceştia. Colindatul se face în seara de Ajunul Crăciunului, care este adevărata seară mare a colindelor.

Colindătorii se primesc îndeobşte cu multă bucurie, pentru că în aceste colinde se vesteşte Naşterea Domnului Iisus Hristos. Bucovinenii cred că „mai înainte vreme foarte multe răutăţi făceau oamenii, din pricină că îşi uitaseră de Dumnezeu. Pentru a-i scăpa de la păcate, Dumnezeu a lăsat colindele ca în fiecare an la Crăciun numele cel sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile oamenilor şi astfel să se abată de la calea răutăţilor.”  

„... Şi mai ales în iarna asta, lăsaţi copiii să colinde,
Să nu se-nchidă nici o poartă în preajma lor şi nici un semn
Să nu-i oprească din curatul şi sfântul datinii îndemn,
O, mai ales în iarna asta, lăsaţi copiii să colinde!...  
Când argintiile lor glasuri vor îngâna „Florile-dalbe”,
Gândiţi-vă, că nu e dată închipuirii omeneşti
O mai aleasă întrupare de sol al vrerilor cereşti,
Ca argintiile lor glasuri, când vor cânta „Florile-dalbe!”

(E. Farago, Calendarul Ligei pe 1908)  

După ce colindătorii au încheiat colindul, ei fac o urare de rămas bun: „Bună seara de Crăciun, jupâne gazdă şi jupâneasă găzdoaie! Să dăm laudă şi mulţămită că ne-a învrednicit Dumnezeu de am ajuns şi Naşterea Domnului. Dumnezeu să-i ţie întru mulţi ani fericiţi!”  

Cuprinsul colindului este foarte felurit şi prin urmare colindele se pot împărţi în două categorii: prima cuprinde colindele cu un conţinut religios şi o a doua categorie în care intră cele cu un caracter mai lumesc. Încărcătura spirituală deosebită a colindelor religioase este evidentă, deoarece ele deschid sufletul, trezesc dorul de Dumnezeu şi atunci când sunt cântate din inimă, ne pătrunde un fior mistic.  

„Sculaţi, sculaţi, boieri mari,
Că vă vin colindători
Pe la miez de deş’ptători
Că sub dealul cel mai mare,
Răsare un mândru soare,
Ceala nu îi mândru soare,
Ci e sfânta mănăstire
Cu uşorii de făclie,
Cu uşa de aşămâie.
Dar în ea cine stătea?
Maica cu copilu-n braţe.
Îl scoală şi îl întreabă:
-Ce-i mai bun pe astă lume?
Iară pruncul îi răspunde:
-Cine-a mers, pân-a stătut
Unde-a fost pruncul născut,
Şi cu toţi s-au bucurat,
Pe el dacă l-au aflat
Şi cu aur de s-a-nchinat,
Ca l-un mare împărat.”  

Naşterea Domnului


Sunt o sumedenie de versiuni despre naşterea Domnului Iisus, răspândite pe tot cuprinsul ţării. Una dintre aceste povestiri e din Ţara Românească şi se aude precum urmează:
„Moş Crăciun era stăpânul păstorilor şi staulului unde s-a născut Mântuitorul. Pe mătuşa, nevasta lui, o chema baba Iova. Şi cică baba Iova a moşit pe Maica Domnului. Iată cum s-a întâmplat minunea asta:
Fecioara Maria şi cu Iosif  au intrat în târlă fără să ştie cineva. Iar când s-a născut pruncul, baba Iova a văzut deodată o lumină orbitoare, acolo în târla unde se născuse Mântuitorul. Înspăimântată, şi socotind că a luat foc staulul, baba a dat fuga şi, găsind pruncul şi pe mama lui, i s-a făcut milă şi l-a moşit, că bun suflet mai era biata babă Iova!
Unchiaşul babei Iova, Moş Crăciun, era dus încolo, departe. El însă era o fire rea de rumân, şi tare mult îi mai ştia de frică baba Iova! De teama urâciosului de unchiaş, biata baba Iova nici n-a îndrăznit să bage în casă pe mamă şi pe copil după moşire, ci i-a lăsat tot în târlă.
Când a venit Moş Crăciun acasă şi a auzit ţipete de copil, a dat fuga în staul; dar n-a priceput minunea, ci, socotind că Fecioara Maria e o fată d-alea cu purtări rele, care-i necinsteşte staulul, născând copilul acolo, cică ar fi răcnit la ea:
-Ii, femeie, mi-ai făcut staulul de râs!
Apoi a dat poruncă baciului Ajun să omoare pruncul; dar când a auzit cântări cereşti şi a văzut lumina orbitoare s-a mai potolit unchiaşul din furia lui şi a lăsat pruncu-n pace.”  

O altă povestire semnificativă este din Bucovina:

„În ajunul zilei de pe urmă, ajunge Fecioara cea rătăcitoare la curţile lui Crăciun, la care se adunase o mulţime mare de cunoscuţi ca să petreacă împreună sărbătorile cari începeau a doua zi. Şi prin urmare Crăciun, ca să nu ştirbească întru nimic liniştea acelor petreceri, porunci femeii sale:
-  Să nu cumva să-mi oploşeşti haita asta tocmai acum la curtea mea!
Crăciunoaie însă a luat pe Fecioara şi a dus-o în grajdul vitelor, aşezând-o între boi.
Aici îi veni ceasul naşterii, Crăciunoaie o tot freca pe pântece, ca să se tragă pruncul în jos, dar el se urca tot în sus. Acest lucru a minunat-o şi a făcut-o să capete o dragoste nespusă de Maica Domnului, şi de aceea, cum afla chip să scape din casă, venea îndată la Maria Fecioara s-o vadă, ajutându-i la naştere.
Crăciun, între acestea, văzându-şi nevasta că tot intră şi iese, se pricepu îndată unde merge şi de aceea, socotind că prin această naştere şi-a pângărit sfinţenia sărbătorilor ce începuseră, tăie cu barda amândouă mâinile ale nevestei sale, pe cari le credea spurcate.
De durere, Crăciunoaie alergă la grajd, unde pruncul Hristos văzând-o astfel a blagoslovit-o şi îndată mâinile îi crescură la loc şi se făcură de aur. Astfel intră Crăciunoaie în casa bărbatului său, unde se aflau toţi poftiţii. Când Crăciun a văzut-o, s-a sculat în picioare şi a zis:
-  Cinstiţi meseni, sculaţi-vă şi socotiţi-vă sătui. Mare minune s-a întâmpat la casa mea!
Au mers apoi la locul unde Maica Fecioara născuse şi unde au văzut şi au cunoscut toţi puterea lui Dumnezeu.”



Există o asemănare izbitoare între vechile poveşti despre Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos povestite prin satele româneşti şi ceea ce a scris Jakob Lorber prin dictare divină în cartea sa „Evanghelia după Iacov” partea I – Copilăria lui Iisus. Redăm în continuare câteva pasaje semnificative în care se vorbeşte despre momentul naşterii şi minunile care au urmat acesteia:

„Salomeea, sora moaşei, o femeie care nu a dat crezare celor petrecute Mariei, a cerut să o examineze pe Maria pentru a se convinge de neprihănirea sa. Dar când Salomeea a atins corpul Mariei, a scos un ţipăt şi a strigat: „Vai, vai mie şi neîncrederii şi necredinţei mele, căci am vrut să cercetez pe Dumnezeu cel veşnic! Căci priviţi, priviţi aici, mâna mea arde în focul mâniei divine, pe care am atras-o asupra ticăloasei de mine!” Apoi a început să se roage cu toată fiinţa la Dumnezeu să o ierte şi să o vindece. Lângă Salomeea a apărut un înger care i-a spus: „Domnul Dumnezeu a auzit ruga ta fierbinte; du-te la prunc şi ia-l în braţe şi o mare bucurie se va pogorî asupra ta!” Atunci, plină de smerenie, a rugat-o pe Maria în genunchi să-i dea pruncul să-l ţină în braţe. Şi minunea s-a înfăptuit, aşa cum a promis îngerul Domnului, Salomeea însănătoşindu-se pe dată: „O, Doamne Dumnezeu atotputernic peste Israel, care ne conduci şi ne stăpâneşti în vecii vecilor! Este adevărul curat că acum s-a născut în Israel un rege al regilor care va fi mai puternic decât a fost vreodată David, omul care a trăit după inima Domnului! Slăvit să fii şi lăudat să fii de mine în vecii vecilor! În peşteră s-a făcut apoi linişte. Înainte de răsăritul zorilor, au început să răsune înaintea peşterii cântece de slavă lui Dumnezeu: „tot spaţiul cerului era plin de sus până jos cu nenumărate cete de îngeri strălucitori”. Păstorii îşi îndreptau cu toţii feţele către cer şi cântau cu aceeaşi putere ca şi îngerii: „Voi, ceruri, stropiţi cu roua voastră pe Cel Drept! Pace vouă, oameni de pe pământ, animaţi de gânduri bune! Slavă lui Dumnezeu din ceruri şi Celui care vine în numele Domnului!” 







Semnificaţia profundă a Crăciunului


Sărbătoarea Crăciunului vine la numai trei zile după solstiţiul de iarnă, moment în care soarele se ocultează cel mai mult, lăsând loc nopţii celei mai lungi. Această perioadă ne invită la introspecţie. Este momentul să ne orientăm către lumina din interior, pentru a ne redescoperi pe noi înşine, luminând astfel acele aspecte ale noastre pe care le conştientizăm mai puţin.

Deloc întâmplător, naşterea lui Ioan Botezătorul se sărbătoreşte la două zile după solstiţiul de vară, în 24 iunie. Acesta este momentul de maximă expansiune a luminii, de culminaţie a Soarelui în drumul său anual. Sunt două momente complementare, Crăciunul şi Naşterea Botezătorului, cele două extreme pe care ziua şi noaptea, lumina şi întunericul le ating în jocul lor etern. Pentru ca una să crească, cealaltă trebuie să scadă. Despre lumină şi întuneric ne vorbeşte Evanghelia lui Ioan, cea mai simbolică şi totodată cea mai plină de înţelesuri scriere despre viaţa Mântuitorului.

“Lumina luminează în întunerec, şi întunerecul n-a biruit-o.” (Ioan, 1, 5) Aici evenimentul naşterii are amploarea unui act cosmic de coborâre a lui Dumnezeu în manifestare. “La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.” (Ioan, 1, 1) “Şi Cuvântul s-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan, 1, 14) Putem privi acum naşterea lui Hristos ca reprezentând, la cel mai profund nivel, întruparea Logosului Divin, proces tainic prin care Tatăl îşi revarsă iubirea nemărginită asupra tuturor copiilor săi. El vine în întâmpinarea noastră luând chip de om. Dar pentru a-l primi cu adevărat în inimile noastre, trebuie să ne purificăm în prealabil de necredinţă, de îndoială, de gânduri rele şi de dorinţe inferioare, de tot ceea ce ne opreşte să primim minunatele daruri pe care Dumnezeu ni le oferă în fiecare clipă. Din această perspectivă, soarta oamenilor se aseamănă cu cea a seminţelor din parabola semănătorului (Matei, 3, 13-23). Un ţăran seamănă boabe de grâu care cad în diferite locuri: pe drum, pe un teren stâncos, printre mărăcini şi, unele, pe un teren fertil. Seminţele sunt de fapt învăţătura despre Adevăr a Domnului, iar diversele locuri unde acestea au căzut îi reprezintă pe receptorii acestei învăţături.

Astfel, seminţele care au căzut pe drum ilustrează analogic situaţia acelor oameni al căror suflet nu s-a trezit deloc şi care trăiesc numai prin intermediul şi pentru satisfacerea simţurilor. Ele nu vor da roade, fiind în final ciugulite de păsări. La fel, oamenii care aud Cuvântul despre Împărăţia Cerurilor şi nu-l înţeleg, vor sfârşi prin a fi înghiţiţi de o existenţă banală, ignorându-şi adevărata natură divină până la sfârşitul vieţii.

Seminţele care au căzut pe terenul pietros nu vor trăi, ci se vor usca din cauza pământului puţin care nu poate nici hrăni şi nici susţine rădăcinile lor firave. Această situaţie corespunde oamenilor care au o oarecare deschidere faţă de adevărurile spirituale, pe care le urmează, însă doar până la primul obstacol. Mai departe, mărăcinii care sufocă seminţele de grâu corespund gândurilor negative, dorinţelor inferioare, ambiţiilor meschine, teoriilor seci şi temerilor care ne împiedică să ne trezim definitiv sufletul, sufocând în noi aspiraţia către Dumnezeu şi făcând din nou Cuvântul neroditor.

În final, singurii oameni în care învăţătura despre Împărăţia divină rodeşte sunt aceia care aud Cuvântul şi-l înţeleg. Ei sunt asemenea pământului fertil în care seminţa rodeşte. Au inimile pure, credinţă, umilinţă şi stăruinţă în cele bune, fiind deja pregătiţi să-l primească pe Iisus în inimile lor.

Să fim şi noi aidoma lor, pentru a-L întâmpina cum se cuvine pe Pruncul ce ni-L aduce pe Dumnezeu.

 


Crăciunul, sărbătoarea bucuriei de a exista ca fiinţă umană ce-l poate cunoaşte pe Dumnezeu

„Larg deschideţi poarta sufletelor voastre,
n-am venit să cerem, ci-am venit să dăm.”
–  fragment de colind

„Cel mai frumos Crăciun a fost în 1999, când în Noaptea de Ajun am visat naşterea Domnului Iisus Christos, exact cum scrie în cărţile sfinte.”
– din relatarea unui copil

de Melania Radu

Crăciunul este un moment de bucurie intensă în care uităm de viaţa noastră obişnuită. Devenim astfel ceea ce suntem cu adevărat: fiinţe umane pline de iubire, generozitate, puritate şi deschidere sufletească. Existăm pentru o vreme într-o stare de unitate cu ceilalţi oameni, pe care acum îi simţim apropiaţi şi de care ne pasă. Suntem inspiraţi de iubirea lui Dumnezeu, care l-a trimis pe Fiul Său printre noi.

Ne pregătim pentru Crăciun cu mult timp înainte, iar în decembrie suntem cu toţii cuprinşi de frenezia sărbătorii: se caută cadouri, se scriu felicitări, se împodobeşte bradul. Subiectele de conversaţie se învârt numai în jurul sărbătorii de Crăciun, iar cumpărăturile şi pregătirile sunt prioritatea numărul unu.

După ce Crăciunul a trecut, îl păstrăm mult timp în minte şi în suflet. De aceea este important să fim pregătiţi pentru această sărbătoare nu doar exterior (material) cât mai ales interior (spiritual): să avem mintea deschisă şi inima trează pentru a primi adevăratele daruri ale sărbătorii.

Sărbătoarea creştină a Naşterii lui Iisus se suprapune peste tradiţiile populare care, peste tot în lume, erau caracteristice perioadei solstiţiului de iarnă.

Momentul solstiţiului de iarnă, noaptea cea mai lungă din an, a fost dintotdeauna prilej de bucurie şi sărbătoare. Popoarele antice din diverse regiuni ale lumii celebrau cu această ocazie lumina şi renaşterea la un nou început al vieţii. Se considera că partea cea mai grea din iarnă trecuse, iar de acum aveau de aşteptat zile din ce în ce mai lungi şi tot mai multă lumină. Noaptea cea mai lungă a anului era sărbătorită ca fiind noaptea în care Marea Zeiţă Mamă a dat naştere copilului Zeu Soare.

Tradiţii şi obiceiuri de solstiţiu la popoarele antice

În Scandinavia această sărbătoare era numită Yule şi avea o durată medie de 12 zile, începând din 21 decembrie. Obiceiul locului era să fie aduse trunchiuri uriaşe de copaci cărora li se dădea foc, iar sărbătoarea dura până când buştenii ardeau complet. Acest foc le prevestea printre altele şi belşugul de care se vor bucura în anul următor. Se considera că fiecare scânteie din foc reprezintă un animal domestic ce se va naşte în gospodăria lor. Uneori crengile copacilor erau împodobite cu mere pentru a reaminti de revenirea primăverii şi a verii.

În Germania cu această ocazie era sărbătorit zeul Odin, despre care se credea că supraveghează din cer oamenii, după care, în funcţie de ceea ce vedea, decidea cine va prospera şi cine nu. Din cauza aceasta mulţi dintre cei care nu se considerau impecabili preferau să se ascundă în case în această perioadă.

În Roma se sărbătorea între 17 şi 24 decembrie Saturnalia, în onoarea lui Saturn, zeul agriculturii. Era o sărbătoare a plăcerilor, mâncarea şi băutura fiind savurate din abundenţă. În această perioadă, de comun acord, rolurile sociale erau inversate: sclavii deveneau stăpâni, ţăranii veneau la conducerea oraşului. Şcolile şi instituţiile erau închise pentru ca toată lumea să se poată bucura de petrecere. Se organizau carnavaluri pe străzi, mese festive, vizite la prieteni şi schimburi de cadouri aducătoare de noroc. Romanii îşi împodobeau casele cu ghirlande din laur şi brad, în care aprindeau lumânări.

Tot în perioada solstiţiului de iarnă, romanii sărbătoreau şi Juvenalia, sărbătoarea copiilor Romei. Membrii clasei conducătoare sărbătoreau pe 25 decembrie naşterea lui Mithra, zeul soarelui de neînvins (Sol Invictus). Se credea că Mithra, un zeu copil, s-a născut din piatră. Pentru unii romani, naşterea lui Mithra era cea mai sfântă zi din an.

Mesopotamienii credeau că există mai mulţi zei şi că aceştia îl au ca şi conducător pe Marduk. Se credea că la sosirea iernii Marduk se luptă cu forţele răului. Pentru a-l susţine, se sărbătorea Zagmuk, în ultimele 12 zile din an. În timpul acestei sărbători, regele trebuia să jure credinţă zeului Marduk şi să moară până la sfârşitul anului, alăturându-se astfel zeului şi oferindu-i ajutor ca să câştige războiul. În locul său era însă sacrificat un criminal de rând, îmbrăcat, pentru acest ritual, în haine regeşti.

Sărbătoarea Naşterii Domnului a fost mult timp ilegală

În primii ani ai creştinismului sărbătoarea principală era cea a Paştelui. Abia în secolul al patrulea, în anul 354, oficialii bisericii au stabilit ziua de 25 decembrie pentru a sărbători naşterea lui Iisus. Numit la început Sărbătoarea Naşterii, obiceiul se suprapunea peste festivalurile tradiţionale din preajma solstiţiului de iarnă, înglobându-le şi dându-le o nouă direcţie. Creştea astfel posibilitatea acceptării în masă a acestei sărbători. Până în Evul Mediu creştinismul înlocuise în mare parte obiceiurile tradiţionale, aşa numite păgâne.

Bisericile ortodoxe Rusă şi Greacă sărbătoresc Crăciunul la 12 zile după 25 decembrie, de Bobotează, conform calendarului vechi iulian.

Crăciunul a primit în fapt recunoaşterea oficială relativ recent. În unele zone protestante sărbătorirea Crăciunului a fost chiar interzisă. În Anglia, puritanii şi Oliver Cromwell au interzis sărbătorile Crăciunului, considerându-le decadente, între 1649 şi 1660 prin Legile Albastre. Şi în America această sărbătoare a fost multă vreme ilegală. În Boston de exemplu, cine îndrăznea să sărbătorească Crăciunul era amendat cu 5 şilingi.

Popularitatea Crăciunului a fost impulsionată în 1820 de cartea lui Washington Irving „Cum se sărbătoreşte Crăciunul la Bracebridge Hall”. Cu o săptămână înainte de Crăciun în 1834, Charles Dickens a publicat „O Colindă de Crăciun” (în care a scris despre obiceiurile de Crăciun), din care s-au vândut într-o săptămână peste 6.000 de exemplare. În 1836, Alabama a devenit primul stat din SUA care a declarat Crăciunul sărbătoare legală. În 1837, cartea lui T.H. Hervey „Cartea Crăciunului” a devenit de asemenea un best-seller.

În 1860, ilustratorul american Thomas Nast s-a inspirat din povestirile europene despre Sfântul Nicolae, patronul sfânt al copiilor, pentru a-l crea pe Moş Crăciun (Santa Claus). Moş Crăciun este asociat cel mai adesea cu Moş Nicolae sau este considerat un descendent al celor trei magi. Costumat iniţial în verde, cel care avea să devină preferatul copiilor a fost localizat de graficianul Sundblom la Polul Nord, unde trăieşte înconjurat de reni şi spiriduşi.

În 1907, Oklahoma devenea ultimul stat american ce declara Crăciunul sărbătoare legală. An de an, ţări din lumea întreaga începeau să recunoască Sărbătoarea Crăciunului ca ziua în care se aniversează Naşterea lui Iisus.

Obiceiuri contemporane de Crăciun

Crăciunul aşa cum îl cunoaştem azi este rezultatul a sute de ani de tradiţie, atât religioasă cât şi ţinând de obiceiurile din diferite regiuni ale lumii. De aici bogăţia şi diversitatea foarte mare a modurilor în care Crăciunul este sărbătorit în lume.

În Suedia, începutul sezonului Crăciunului este considerat ca fiind ziua Sf. Lucia, pe 13 decembrie, sărbătoare care s-a răspândit în sec. XIX şi în Danemarca şi Finlanda. În mod tradiţional, în aceste ţări, în dimineaţa zilei Sf. Lucia, fiica cea mare a fiecărei familii se trezeşte prima şi îi trezeşte apoi pe ceilalţi membri ai familiei. Ea poartă o rochie lungă albă, o centură roşie şi o coroană cu nouă lumânări aprinse. Ea este numită apoi de-a lungul zilei Lussi sau Mireasa Lussi. Seara se organizează parade cu lumânări care se încheie cu aprinderea unui foc în aer liber în care se aruncă lumânările. În Finlanda este aleasă o fată care să o întruchipeze la nivel naţional pe Sfânta Lucia. Ea este apoi sărbătorită printr-o paradă cu lumânări.

Sf. Lucia a trăit în Syracuza în secolul al patrulea, într-o vreme în care persecuţiile contra creştinilor erau la ordinea zilei. Se spune că şi-a pierdut vederea în urma torturilor. Ea este de atunci protectoarea orbilor.

Decorarea brazilor de Crăciun este un obicei specific germanilor, care de-a lungul timpului s-a răspândit şi în restul lumii. În Germania, ajunul Crăciunului este cea mai importantă zi de sărbătoare. Atunci, familia se adună pentru cină şi pentru a merge împreună la biserică. În unele familii se obişnuieşte ca de Crăciun să se cânte colinde, dar, pentru cei mai mulţi germani, Crăciunul este un moment de reflexie şi analiză.

În Islanda, ţara gheţii şi a zăpezii, vin treisprezece Moşi Crăciun! Cu treisprezece zile înainte de Crăciun, primul Moş Crăciun coboară din munţi, intră în fiecare casă şi pune dulciuri în ghetuţele copiilor, în timp ce aceştia dorm. A doua zi, vine cel de-al doilea Moş şi tot aşa până pe 25 decembrie. Atunci primul Moş se întoarce la casa lui din munţi, pe 26 cel de al doilea şi tot aşa până pe 6 ianuarie. Ziua de 6 ianuarie este numită „Al treisprezecelea” şi este considerată de islandezi ultima zi de Crăciun pentru că în aceasta zi, ultimul Moş Crăciun se întoarce la casa lui.

Florile de poinsettia, devenite un simbol universal al Crăciunului, au început să fie folosite ca decoraţiuni pentru această sărbătoare în Mexic. Poinsettia are frunze mari verzi, dintre care o parte se colorează în roşu în perioada înfloririi. Ea a fost botezată după numele lui Joel R. Poinsett, care le-a folosit pentru prima oară în acest scop în 1828. Până în jurul lui 1900 cumpărarea lor cu ocazia Crăciunului devenise deja un obicei în întreaga lume.

Caracteristic Angliei şi Statelor Unite este obiceiul copiilor de a-şi atârna ciorapii lângă pat ori lângă şemineu în Ajunul Crăciunului pentru a fi umpluţi cu cadouri în timp ce ei dorm. În Scandinavia şi în alte locuri copiii se aşteaptă să primească astfel de surprize în ghetele pe care le lasă la vedere. Tot în Anglia îşi are originea şi obiceiul de a trimite cărţi poştale cu urări de Crăciun.

Celţii şi teutonii aveau credinţa că vâscul are puteri magice, că poate vindeca răni şi creşte fertilitatea. De aceea obişnuiau să atârne crenguţe de vâsc în case pentru a le purta noroc şi pentru a-i apăra de spiritele rele. În Anglia în timpul reginei Victoria se obişnuia să fie atârnate crenguţe de vâsc deasupra uşilor, iar dacă cineva se oprea sub vâsc, primea un sărut de la persoanele din apropiere.

În Franţa Crăciunul se numeşte Noël, nume care-şi are originea în expresia „les bonnes nouvelles” (veşti bune) şi se referă la vestea cea bună din Evanghelii. Şi la francezi se obişnuia să fie aprinse în şemineu bucăţi mari de lemn cu această ocazie, ca semn de belşug pentru anul care va urma. Punctul culminant al mesei de Crăciun pentru francezi este tradiţionala „Bûche de Noël”, o prăjitură de ciocolată sub formă de buturugă.

Atunci când în emisfera nordică este solstiţiul de iarnă, în emisfera sudică este solstiţiul de vară. Prin urmare, în Australia Crăciunul este sărbătorit la temperaturi de peste 30-40 de grade. Aici de Crăciun se obişnuieşte să se meargă la plajă, se organizează mese la iarbă verde şi reuniuni cu toţi membrii familiei.

În Ucraina se prepară pentru Sărbătoarea Crăciunului câte 12 feluri de mâncare. Mezinul familiei are sarcina de a pândi prin fereastră prima stea care apare pe cer. Acesta este semnalul că festinul poate să înceapă.

Eschimoşii din nordul Canadei sărbătoresc Crăciunul prin dans şi oferirea de cadouri.

În Grecia există credinţa populară că în perioada celor 12 zile cât durează sărbătorile spiriduşii se manifestă printre oameni prin şotii şi glume.

În America Centrală şi de Sud, precum şi în ţări din sudul Europei se obişnuieşte să fie construite reprezentări decorative ale momentului Naşterii lui Iisus. Acestea sunt realizate din lemn, pânză şi alte materiale din care se construiesc, la dimensiuni mai mari sau mai mici, ieslea şi personajele care au participat la eveniment. Prima astfel de construcţie a aparţinut Sfântului Francisc din Assisi, în 1224.

În 1914, de Crăciun

Forţa acestei sărbători este atât de mare încât, sub influenţa ei, pot fi depăşite cu uşurinţă orice bariere dintre oameni ajungându-se la starea esenţial umană de unitate şi fraternitate. Aceasta există mereu dincolo de diferenţele de limbă, de educaţie, de apartenenţă la un grup social sau altul şi chiar dincolo de ceea ce poate situa oamenii în tabere opuse, de o parte şi de alta a liniei frontului.

În timpul Primului Război Mondial, de Crăciunul lui 1914, în mai multe locuri ale Frontului de Vest, luptele, împuşcăturile şi exploziile s-au oprit în mod uimitor. În tranşee a fost sărbătorit Crăciunul, iar inamicii au devenit pentru o zi fraţi şi prieteni.

Încă din ajun, mai multe grupuri de soldaţi germani şi englezi au început să-şi cânte unii altora colinde de Crăciun, mesaje de omenie trecând în zbor de la unii la ceilalţi. La prima rază de lumină în dimineaţa zilei de Crăciun, mai mulţi soldaţi germani au ieşit din tranşee şi s-au apropiat de liniile Aliaţilor. Au trecut peste linia frontului strigând „Merry Christmas”. La început soldaţii aliaţi au crezut că este o păcăleală, dar văzând că germanii erau neînarmaţi au ieşit şi ei din tranşee şi şi-au strâns mâinile cu toţii. Au făcut schimb de cadouri şi au cântat împreună colinde şi alte cântece. Unii au jucat chiar şi un meci de fotbal. Alţii au folosit această încetare spontană a focului pentru a căuta şi a îngropa trupurile moarte ale prietenilor care au căzut şi au rămas între linii.

Aşa numitul Armistiţiu de Crăciun din 1914 s-a petrecut la numai cinci luni de la izbucnirea războiului în Europa şi a fost un exemplu extraordinar de comportament prietenesc între inamici în timpul războiului. În condiţiile aspre ale disciplinei militare un astfel de gest este unic şi se constituie într-o dovadă emoţionantă că, dincolo de zăngănitul armelor, rămân durabile calităţile umane esenţiale.


 

 

Make a Free Website with Yola.