magia naturii

 


































Legenda narciselor

(legendă populară românească)

Odată, narcisele erau fiinţe libere, care aveau aripi şi puteau să zboare şi să se bucure de viaţă. Dar acestea se întâmplau demult...

Narcisele, fiinţe gingaşe şi de o frumuseţe fragilă, trăiau într-un loc înconjurat din toate părţile de munţi. Minunat era că aici, în Ţara Narciselor, viaţa se trăia într-o eternă primăvară. Ele ştiau că dincolo de munţi există mai multe anotimpuri, dar în locul înconjurat de munţi primăvara era singurul anotimp. Cu mult, mult timp în urmă, narcisele erau mesagerii viselor. Luna le dădea visul şi ele trebuiau să îl ducă la oameni. Asta până când, nu se ştie cum, oamenii au început să viseze fără ajutor. Atunci, pentru că narcisele nu mai trebuiau să călătorească, Luna, ajutată de Zâna de Noapte şi de Zâna de Ziuă, dar şi de Soare, le-a facut cadou narciselor un tărâm în care era o primăvară veşnică. Acum, noaptea, narcisele dormeau ca sub o vrajă, ocrotite de Lună şi de Zâna de Noapte.

Narcisele aveau aripi de argint şi zburau cu uşurinţa unui fluture. Trăiau în armonie şi fericire. Hrana lor erau roua şi căldura pe care o primeau de la Soare. Pentru că Soarele le era cel mai bun prieten.

Nu se ştie de când erau narcisele pe pământ. Se ridicaseră şi zburaseră multe generaţii. Acum erau conduse de Crăiasa numită Narcisa-Frumoasa. Era cea mai frumoasă Crăiasă pe care o văzuse Soarele vreodată. Şi Soarele ştia ce spune, pentru că el se plimba pe tot pământul şi vedea multe.

În Ţara Narciselor nu exista ură sau invidie. Nu existau durere şi nici lacrimi. Viaţa lor părea veşnică şi singura lor grijă era aceea de a trăi fericite. Să zboare către munţi, să privească de sus frumuseţea pământului, să se apropie cât mai mult de Soare, prietenul lor. Dar narcisele ştiau că nu au voie să treacă dincolo de cercul munţilor. Pentru că acolo nu era primăvară şi ar fi putut muri pentru totdeauna.

Viaţa în Împărăţia Narciselor era frumoasă şi uşoară... Dimineaţa, Soarele le mângâia uşurel cu razele, iar ele, narcisele, se trezeau cu zâmbetul pe faţă. Îşi întindeau aripile, sorbeau câteva picături de rouă. Apoi fuguţa adunau rouă pentru restul zilei, când Soarele avea să strălucească mai mult şi roua avea să se evapore, şi o puneau la adăpostul frunzelor de copac, acolo unde fiecare îşi avea căsuţa. Pe timp de noapte, narcisele nu puteau să zboare, aripile le deveneau grele. Cum Soarele îşi retrăgea ultima rază şi rămânea Luna stăpână a ţinutului primăverii, narcisele adormeau ca nişte copii şi se trezeau dimineaţa, când Soarele se întorcea ca dintr-un vis.

Soarele şi Luna se cunoşteau de mult, erau aştri nemuritori; în timp, prietenia lor devenise din ce în ce mai strânsă. Iar Luna, mai romantică, se îndrăgostise de Soare. Îl iubea cum greu se poate descrie în cuvinte. Nici Soarele nu rămăsese indiferent la strălucirea de argint a Lunii.

Chiar dacă noaptea dormeau, narcisele ştiau de la copacii în care trăiau că Luna le ocrotea şi le iubea în felul ei. Dacă ar fi trecut cineva prin ţinutul narciselor ar fi văzut tot o scânteiere de argint. Căci Luna le mângâia şi ea pe narcise cu razele ei. Şi tot noaptea, în vis, sub privirea Lunii şi a Zânei de Noapte, narcisele îşi pierdeau aripile. Se întâmpla cam ceea ce noi am numi moarte. Dar ele nu dispăreau de tot, căci aripile se transformau într-un praf fin de argint, iar până dimineaţă din praful argintiu se ridicau spre cer mai multe narcise.

Supărarea Lunii

De când Soarele îi spusese Crăiesei Narciselor că este cea mai frumoasă crăiasă de pe faţa pământului, Luna se întristase şi, dacă înainte apărea la locul ei pe cer înainte ca Soarele să se hotărască să plece, acum venea în ultima clipă, parcă pentru a nu-l mai întâlni pe astrul ei iubit. Şi narcisele simţeau că s-a schimbat ceva în lume. Nopţile erau mai reci şi Luna nu le mai spunea în fiecare seară poveşti, aşa cum făcea înainte, ca să adoarmă.

Dar ce făcea Crăiasa Narciselor? Ca o fiinţa sensibilă ce era, nu rămăsese rece la complimentele Soarelui şi încet, încet s-a îndrăgostit de frumosul astru. În fiecare dimineaţă zbura fericită cât mai aproape de Soare, până cu o clipa înainte ca aripile ei să fie transformate în scrum de căldura astrului. Şi Soarele o privea, minunându-se de atâta frumuseţe şi gingăşie, şi o admira şi în fiecare zi îi amintea că este cea mai frumoasă dintre crăiesele pământului. Luna a tot sperat că iubirea aceasta dintre Soare şi Crăiasa Narciselor este ceva trecător şi, pe de altă parte, aştepta clipa când narcisa avea să-şi piardă aripile! Ea şi cu Soarele erau nemuritori.

Într-o dimineaţă, Luna, plină de suferinţă, i-a atras atenţia Soarelui că a întrecut măsura şi că, de când se ştie ea Lună, nu s-a mai întâmplat aşa ceva! Dar Soarele a scuturat câteva raze spunându-i Lunii că i se pare şi că dragostea lui faţă de Lună e nemuritoare chiar dacă acum e îndrăgostit de narcisă. Luna a plecat furioasa. Noaptea următoare, Astrul Nopţii nu a venit deloc în Ţara Narciselor.

Răzbunarea

Supărarea Lunii a dus la pierderea aripilor şi la legarea de pământ a narciselor. A doua zi de dimineaţă, dezastrul se produsese. Narcisele care îşi pierduseră aripile peste noapte rămăseseră tot aşa, un praf argintiu. Pline de teamă, câteva narcise au mers la Crăiasă, care, îndrăgostită fiind, era deja pe cer, aproape de Soare, aşa cum făcea în fiecare dimineaţă. Atât de îndrăgostită, încât nu a auzit chemările curtenilor ei. Atunci au simţit narcisele, pentru prima oară în viaţa lor, ce este aceea durere şi teama a început să le dea târcoale. În cele din urma, pe la amiază, când Soarele strălucea atât de tare, încât, chiar pe pământ dacă erau, narcisele trebuiau să se ascundă în copaci, pentru ca să nu fie arse de razele puternice ale Astrului Zilei, Crăiasa Narciselor s-a întors şi ea de pe cer. Fericită şi veselă. Dar veselia ei a fost curmată brusc de ceea ce i-au povestit narcisele: că suratele lor, care îşi pierdusera aripile peste noapte, au rămas aşa, un praf argintiu. Că Luna rămăsese furioasă, departe de Ţinutul Narciselor. Crăiasa l-a întrebat pe Soare dacă le poate spune ce s-a întâmplat cu suratele lor, dar Soarele nu ştia. Le-a sfătuit să aştepte momentul când Luna va veni şi să o întrebe pe ea. Pe seară, când razele Soarelui se întâlneau, de obicei, cu razele Lunii, narcisele s-au adunat toate şi au aşteptat ca Luna să privească spre ele. Luna nu s-a uitat către ele, dar narcisele au auzit clar cum îl ameninţa pe Soare: "Dacă Narcisa-Frumoasa se mai apropie de tine mai mult decât celelalte narcise, mă voi răzbuna! Nu mai rămâne nimic din ele!". Apoi a plecat furioasă, lăsându-le pe narcise fără ajutor. Dimineaţa, dezastrul de cu o noapte înainte s-a repetat. Narcisele care îşi pierduseră aripile rămăseseră transformate în praf argintiu. Numai Zâna de Noapte le putea ajuta. Dar ea avea ţinutul dincolo de tărâmul de argint şi orice narcisă care ar fi trecut dincolo de cercul magic de argint şi-ar fi pierdut aripile pentru totdeauna. Ar fi murit.

Atunci şi-au adus aminte că Zâna de Noapte, cea care le ocrotea intrarea într-o nouă viaţă, avea o soră – Zâna de Ziuă – care se arăta foarte rar şi trăia retrasă undeva în munţi, dar în interiorul cercului magic. Ea trebuia să le spună cum se ajunge la Zâna de Noapte.

Ajutorul

Câteva narcise au mers la Crăiasă şi i-au spus că numai Zâna de Noapte le-ar putea spune ce se întâmpla cu ele de aripile lor rămân doar un praf argintiu. Şi că singura modalitate de a afla răspunsul la această problemă ar fi aceea ca unele dintre narcise să meargă la ea. Peste munţi, peste lumea de argint. Dar se ştia foarte bine că, dacă vor trece cercul magic de argint, narcisele vor muri. Crăiasa le-a ascultat şi spre seară, când Soarele nu mai ardea aşa de tare, le-a chemat pe toate la sfat. Toate narcisele s-au strâns în jurul copacului în care trăia Crăiasa.

"Cine va merge la Zână?" Crăiasa a spus că ea va fi cea care va cere ajutorul, pentru că ea a provocat dezastrul. Şi pentru că îşi iubea foarte mult poporul de narcise, cel care, pe vremuri, ducea visele oamenilor. Dar şi narcisele o iubeau pe ea; ştiau că iubirea aceasta dintre ea şi Soare le-a adus necazuri, dar mai ştiau, de pe vremea când duceau visele, că iubirea nu se poate controla şi o inimă care a prins aripi cu greu mai poate fi oprită să zboare!

Au discutat mult, până aproape de ora la care trebuiau să-şi strângă aripile pentru somn. Dar Crăiasa-Frumoasa nu s-a lăsat înduplecată de rugăminţile şi de lacrimile supusilor. A doua zi de dimineaţă, când s-a trezit, şi-a luat rămas-bun de la narcise şi a plecat repede spre munţi. Trebuia să ajungă înainte de apusul soarelui la Zâna de Ziua.

Când să plece, Crăiasa s-a auzit strigată uşor de copacul în care îi crescuseră aripile. "Nu uita de sipet!" Sipetul îi fusese lăsat moştenire de mama sa, înainte de a-şi pierde aripile. Copacul în care se născuse îi spusese asta şi îi arătase locul în care se afla sipetul. Şi i-a mai spus ceva foarte important: "Când vei simţi că nu mai ai putere, când nu vei mai şti cum să ieşi dintr-o situaţie, când poporul îţi va fi in pericol, să deschizi sipetul. Te va ajuta". Acum sosise momentul, dar în graba ei Crăiasa uitase. A deschis sipetul şi a găsit scris pe o frunză din argint locul unde poate fi găsită Zâna de Ziuă. La limita dintre cele doua tărâmuri: cel de Argint şi cel Necunoscut, unde pe narcise le aşteaptă pierderea aripilor. Şi un mesaj scurt: "Ea te va ajuta...". Atât. Dar foarte important. Narcisa a luat frunza de argint cu ea şi a plecat, cu teama de a nu ajunge prea târziu.

Sacrificiul

A zburat ore în şir şi muntele parcă era tot mai departe, dar nu s-a lăsat, pentru că ştia că are de salvat o lume. Cu cât se apropia de munte, aripile îi deveneau din ce în ce mai grele, era tot mai frig şi teama că nu va ajunge o sugruma pe sărmana narcisă. Cu ultimele puteri s-a îndreptat spre poarta tărâmului Zânei de Ziuă. A mai apucat să tragă de lănţugul clopoţelului de aur şi a căzut leşinată. S-a trezit atunci când aripile i s-au dezgheţat, au devenit iar ca un abur argintiu. Zâna de Ziuă se aşezase lângă ea şi sufla vânt de primăvară, ca să o încălzească. "Te aşteptam – i-a spus –, ştiam că ai să vii. Cunosc toate problemele tale. Doar sunt naşa ta şi sunt zână!" Narcisa nu apucase să spună nimic. Dar au început să-i curgă lacrimi. Îi fusese teamă că nu va ajunge şi a ajuns. Înainte de a cădea îngheţată, a crezut că va muri şi nu-şi va putea salva poporul. Acum se simţea bine, aşa, ocrotită de Zâna de Ziuă. Dar ce urma? "Ştiu de ce ai venit, dragă Narcisă. Te voi ajuta să vorbeşti cu sora mea, Zâna de Noapte, dar să ştii că nu putem face mare lucru pentru voi, narcisele. Aţi mai fost o dată salvate de la pieire, atunci când nu mai aveaţi rost pe pământ, când oamenii au început să viseze singuri. Atunci eu şi sora mea am înduplecat-o pe Lună şi l-am rugat pe Soare să vă lase să trăiţi în Tărâmul cu primăvară veşnică. Pentru că sunteţi frumoase şi pentru că mie, şi Soarelui, şi Lunii, şi surorii mele ne încântaţi privirile cu frumuseţea şi gingăşia voastră. Dar tu ai făcut o mare greşeală. Cum ai îndrăznit să te îndrăgosteşti de Soare? Soarele este nemuritor, iar voi, narcisele, vă pierdeţi aripile într-o clipă din viaţa fără sfârşit a Soarelui! Şi Luna?! Cea care a acceptat odată să trăiţi, acum nu mai vrea să audă de voi!"

"Zâna mea cea bună, te rog frumos, ajută-mă să ajung la Zâna de Noapte, la sora ta, şi roag-o frumos să vorbească ea cu Luna. Poate ne iartă şi acum!"

Zâna de Ziuă nu a dat nici un răspuns. A rămas aşa, tăcută, multă vreme. În cele din urmă s-a ridicat de lângă narcisa care devenise un izvor de lacrimi, s-a retras într-o cămăruţa din castelul ei făcut numai din flori şi copaci şi a stat acolo mult. Atât de mult, încât Soarele a apus şi Crăiasa-Frumoasa a căzut în somnul ei, adânc, de vrajă.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Narcisa a văzut-o pe Zână venind cu un sipet din argint. Şi i-a spus: "Intră aici. Vom merge împreună la sora mea. Sipetul acesta, făcut ca şi voi, din aburi de argint, te va apăra de moartea care te aşteaptă dincolo de Lumea de Argint". Zâna şi-a desfăcut aripile şi cât ai clipi a trecut munţii şi firul magic de argint a fost lăsat în urmă. Au intrat într-o lume întunecată, dar luminată de raze de lună, lăsate acolo de Astrul Nopţii.

Cele doua Zâne s-au îmbrăţişat. Nu se mai văzuseră de pe vremea când narcisele duceau visele oamenilor. Şi au stat mult de vorbă, ba chiar s-au încruntat puţin. Iar Crăiasa-Frumoasa aştepta clipa când va fi şi ea întrebată ceva. Zâna de Noapte s-a apropiat de sipetul în care era ferecată narcisa. "Micuţă Crăiasă, am să încerc să te ajut; vei rămane aici şi vom vorbi cu Luna. Când Luna se va întoarce pe tărâmul ei, eu şi sora mea ne vom ruga de Astrul Nopţii să te ierte, în amintirea vremurilor bune. Şi tu te vei duce acasă şi niciodată nu vei mai zbura aproape de Soare, şi vei uita că l-ai iubit vreodată. Ai înţeles? Aceasta trebuie să fie promisiunea ta." Narcisa a fost de acord. Avea de ales?

Şi Luna a venit şi s-a încruntat când a văzut-o pe Crăiasă. Dar Zânele – pe care ea le aprecia foarte mult – au vorbit cu ea. Şi au tot vorbit şi i-au tot amintit ce frumos era când ele creşteau visele, iar narcisele le duceau oamenilor, că Luna s-a înduioşat. A iertat-o pe Narcisă şi i-a spus să meargă liniştită în Lumea de Argint. Dar... să nu uite, niciodată să nu se mai apropie de Soare şi să uite că l-a iubit vreodata! Niciodată!

Speranţa

Zâna de Ziuă şi-a luat rămas-bun de la sora ei şi a plecat cu Crăiasa. Apoi, când au ajuns în interiorul Cercului de Argint, a deschis sipetul; Narcisa i-a mulţumit Zânei de Ziuă, iar Zâna a sărutat-o pe frunte. Şi i-a mai spus: "Nu uita că eşti Crăiasa narciselor, nu o narcisă oarecare!". Şi Frumoasa a plecat spre narcisele ei. A ajuns şi a aflat că toate narcisele care îşi pierduseră aripile deveniseră mai multe, că viaţa intrase în normal şi veselia şi fericirea aveau iarăşi iz de veşnicie.

Câteva zile Crăiasa şi-a văzut de îndatoririle ei. Dar ceva parcă îi îngreuna aripile. Şi lacrimile curgeau atunci când se aştepta mai puţin. Supuşii săi au văzut-o şi au încercat să o înveselească, dar nimic nu era pe placul ei. Ei au simţit iubirea Crăiesei pentru Soare şi au înţeles că nimic nu se poate pune în calea unei astfel de iubiri. Într-o zi, printre hohote de plâns, Crăiasa s-a dezlipit de copacul în care crescuse şi s-a avântat spre Soare!

Mai sus, tot mai sus, până a simţit că aripile încep să i se topească. Suratele sale o priveau şi inimile lor prinseseră aripi, înălţându-se alături cu ea. Soarele o privea plin de dragoste ştiind că o priveşte pentru ultima oară. A încercat să-şi strângă razele, nu a mai putut-o salva. Narcisa s-a topit. A dispărut. Dar înainte de a muri a mai apucat să-i spună Soarelui "Te iubesc!".

Urmarea

Luna îi ceruse o promisiune Crăiesei dar iubirea ei faţă de Soare a fost mai presus de orice promisiune.

Ar fi vrut ca narcisele să dispară cu totul de pe faţa Pământului. Dar Soarele a rugat-o să fie milostivă. Şi atunci Luna a hotărât: "De astăzi, narcisele îşi vor pierde aripile de argint. Nu vor mai putea zbura. Mai mult, vor prinde rădăcini şi vor trăi atât cât va fi primăvară. Pentru că cercul de argint se va rupe şi aici, pe Tărâmul Narciselor, vor fi cele patru anotimpuri." Şi dintr-odată, toate narcisele au simţit cum încep să le crească rădăcini. Apoi, din locurile unde erau prinse aripile, le-au crescut petale albe, ca zăpada. Acum era primăvară.

Florile

Într-o zi, într-o altă primăvară, un om mai curajos a trecut munţii care ocroteau Tărâmul Narciselor. S-a minunat de frumuseţea fiinţelor delicate care acopereau tot pământul de acolo. Şi a exclamat: "Ce flori frumoase! Nu am mai văzut până acum!". Dar omul, fără să ştie că demult narcisele îi aduceau visele, le-a luat cu el, să le arate semenilor săi ce frumuseţe a descoperit. Narcisele au plâns de fericire, pentru că s-au ridicat de pe pământ şi astfel au putut zbura din nou. Omul le-a arătat semenilor săi ce a găsit şi s-au bucurat cu toţii de frumuseţea lor neasemuită. Cu timpul narcisele s-au ofilit şi sufletele lor au prins aripi de argint şi s-au înălţat către Soare, acolo unde sălăşluieşte Crăiasa-Frumoasa, în adâncul inimii sale. Primăvara însă, când se topesc zăpezile şi Soarele începe să încălzească bine pământul, narcisele iar înfloresc, se întorc din nou pe pământ să amintească oamenilor că cine moare în iubire trăieşte veşnic. Şi de atunci înfloresc în fiecare primăvară.


 

Make a Free Website with Yola.